Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii
Luca 8, 26-39
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!
Iubiţi credincioşi! Am ascultat astăzi, citindu-se la Sfânta Liturghie, pericopa evanghelică despre vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor.
Să vedem care este învăţătura cu care rămânem, din cuvintele care s-au citit astăzi la Sf. Liturghie din Sfânta Evanghelie.
Tema ar fi să facem fapte bune şi să ne străduim să împlinim poruncile lui Dumnezeu.
Ne aducem aminte că, după ce Mântuitorul a potolit furtuna pe mare, a ajuns în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi acolo l-a întâmpinat un om din cetate, care avea un duh necurat, şi din cele ce spune Evanghelia aflăm şi cum se manifesta acest om stăpânit de duhul cel rău. Nu mai locuia de mult în casă, nu mai purta haine şi se sălăşluia doar prin morminte, şi în locuri pustii, acolo unde îl mâna duhul cel necurat, duhurile cele necurate. Văzându-l pe Mântuitorul a căzut în faţa Lui şi a început să strige: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt”? (Luca 8, 28).
Vedem că duhul cel rău, a recunoscut puterea harului lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi a cerut să aibă îngăduinţă, şi să nu fie trimis în adânc, pentru că Mântuitorul îi poruncise să iese afară. Şi atunci îl întreabă: „Care îţi este numele?” Şi diavolul răspunde: „Legiune”, pentru că multe duhuri intraseră în acel om. Nu numai un duh necurat, ci multe duhuri. Şi atunci a cerut îngăduinţă să fie trimişi într-o turmă de porci, care era aproape. Şi Mântuitorul le-a dat voie, le-a îngăduit.
Ne întrebăm, de ce a făcut Mântuitorul acest lucru?
De ce a îngăduit demonilor să intre în turma de porci? Şi de ce a făcut o pagubă locuitorilor acelui ţinut?
Iată de ce! După cum ştim, în legea lui Moise era interzis ca evreii să mănânce carne sau să crească porci pe pământul lui Israel. Aceşti locuitori, din ţinutul Gadarii, încălcau legea cu bună ştiinţă, făcând din creşterea porcilor mai mult o afacere. De aceea Mântuitorul a îngăduit duhurilor necurate să intre în turma de porci. Să îndrepte fapta cea rea pe care o făceau acei oameni.
Cei care au fost martori – păstorii – văzând cele întâmplate au alergat în cetate şi au spus lumii cele ce s-au întâmplat. Şi a ieşit toată cetatea înaintea Mântuitorului, acolo unde era, pe ţărmul mării ca să vadă cele ce se întâmplaseră.
Şi văzându-l pe omul care fusese înainte stăpânit de demon că este acum liniştit, îmbrăcat la picioarele Mântuitorului s-au înfricoşat, s-au înspăimântat cum spune cuvântul Evangheliei. Şi atunci, ce au spus? L-au rugat frumos să plece din ţinuturile lor. Şi Mântuitorul, după cum am văzut a plecat din ţinutul lor şi s-a întors în Galileia.
Oare de ce acei locuitori l-au rugat pe Mântuitorul să plece din ţinuturile lor? Pentru că „erau cuprinşi frică mare” şi se temeau ca nu cumva, să vină peste capul lor mai multe pagube, ştiindu-se vinovaţi de încălcarea legi.
Mântuitorul însă a ascultat rugămintea lor, şi a plecat, pentru că a avut încredinţarea că acei oameni au învăţat din lecţia pe care au primit-o. Iar cel vindecat stăruia să fie luat cu Iisus. Şi ce-i spune Mântuitorul? „Întoarce-te la casa ta şi spune cât de mult bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. Şi el s-a dus la casa lui şi a dat slavă lui Dumnezeu, şi a propovăduit cât de mult bine i-a făcut lui Iisus.
Observăm că Mântuitorul uneori, le cere celor vindecaţi să tacă din gură şi să nu spună nimănui, că au beneficiat de o vindecare, iar alte ori, cum se întâmplă şi cu acest demonizat, îl îndeamnă să meargă în cetate şi să propovăduiască cât bine a primit el de la Dumnezeu.
De ce această diferenţă? Iată de ce!
Acolo unde Mântuitorul avea să meargă, îi opreşte pe cei vindecaţi să propovăduiască minunea, pentru că atât de multă mulţime îl căuta pentru a se vindeca şi a asculta cuvântul încât, după cum spune cuvântul Evangheliei într-un alt loc, Mântuitorul împreună cu ucenicii nu mai aveau vreme nici măcar să mănânce, atât de mulţi oameni se ţineau după El căutând vindecare şi cuvânt de folos.
Când însă cel care era vindecat era din alt ţinut, atunci Mântuitorul îi îngăduia să propovăduiască minunea, căci în felul acesta îl făcea un misionar şi un propovăduitor al Evangheliei şi a puterii lui Dumnezeu şi al harului lui Dumnezeu.
Să vedem în câteva cuvinte, aşadar, care este învăţătura pe care o putem reţine din această pericopă Evanghelică. Cu ce plecăm noi acasă? Care este folosul cu care plecăm acasă?
În primul rând, să reţinem că este bine să împlinim voia lui Dumnezeu. Şi în consecinţă nu este bine să călcăm voia lui Dumnezeu şi poruncile Lui. Să facem fapte bune şi să împlinim poruncile pe care Dumnezeu ni le-a lăsat, ca să nu păţim şi noi cum au păţit locuitorii din ţinutul Gherghesenilor. Ori de câte ori călcăm poruncile lui Dumnezeu, suportăm consecinţe. Nu pentru că Dumnezeu vrea să ne pedepsească, ci pentru că aşa sunt legile pe care El le-a rânduit.
Ce sunt poruncile? Nu sunt doar nişte hotărâri arbitrare, pe care Dumnezeu să le suspende, sau pe care să le schimbe. Ele ne descoperă legile după care se conduce această lume creată pe care El a făcut-o.
Poruncile lui Dumnezeu, sunt ca nişte jaloane. Sunt ca nişte semne de circulaţie. Ele sunt puse acolo, ca să ne păzească de rău. Ne avertizează că urmează anumite restricţii, sau anumite pericole. Şi ori de câte ori călcăm aceste semne, sau neglijăm aceste semne, care sunt repere, indicatoare ale drumului care duce la destinaţie, riscăm să suportăm consecinţe.
Poruncile lui Dumnezeu sunt cele care jalonează calea cea strâmtă care duce către împărăţia lui Dumnezeu şi către mântuire, către viaţa veşnică. Ele arată această cale îngustă. Zice Mântuitorul, că îngustă este cale care duce către împărăţia cerului şi lată care duce către iad, către pierzanie.[1] Pentru că această cale este îngustă, avem nevoie de indicatoare. Şi indicatoarele sunt poruncile lui Dumnezeu.
Aşadar, rămânem cu această învăţătură, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt o îngrădire a libertăţii, ci dimpotrivă sunt cele care ne ajută să ne exprimăm deplin cu adevărat libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Că nu este nici o libertate să faci rău. Că nu-ţi arăţi puterea şi nu-ţi manifeşti libertatea alegând răul. Ce libertate este aceea ca să alegi răul? Să suferi după aceea?
Libertatea este atunci când poţi cu adevărat să faci binele, pe care Dumnezeu ni-l arată. Libertatea este aceea că putem dobândi viaţa cea veşnică, nu pierzarea. Să facem aşadar totdeauna fapte bune! Să împlinim cuvântul lui Dumnezeu şi să nu rămânem doar la nivel de teorie! Să spunem că noi credem în Dumnezeu, dar uităm şi nu ne facem timp să împlinim şi voia Lui ca să facem fapte bune.
Să nu lucrăm nedrept! Lucrul nostru să-l facem cu dreptate! Să fim drepţi şi corecţi în tot ceea ce facem! Să nu lucrăm în sărbători şi duminici! Pentru că nu avem spor. Şi fiecare dintre dumneavoastră, dacă urmăriţi ceea ce se întâmplă în viaţa fiecăruia, veţi vedea cum atunci când respectăm cuvântul lui Dumnezeu, avem spor în tot ceea ce facem, iar atunci când ne lăcomim şi călcăm voia lui Dumnezeu, avem mai mult de pierdut.
Poate nu ne dăm seama! Poate nu facem legătură între pierderile pe care la avem şi greşelile pe care le facem.
Cel mai de preţ lucru pe care îl avem, nu sunt averile. Cel mai de preţ lucru pe care îl avem dat de Dumnezeu şi merită să îl păstrăm, este sănătatea sufletească şi trupească. Nu este lucru mai de preţ decât sănătatea. Pentru că dacă omul este sănătos, se poate bucura de tot ceea ce are. Şi dacă mănâncă o bucată de pâine şi bea un pahar de apă, este bucuros şi fericit pentru că este sănătos.
Ce folos să ai de toate şi să te uiţi la ele şi să nu poţi nici măcar gusta! Ce folos să ai de toate şi să fii bolnav, să fii tulburat, să fii necăjit.
Iată aşadar, iubiţi credincioşi cât de important este să păzim şi să păstrăm şi să împlinim poruncile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
În încheire, reţineţi aşadar, să respectăm sărbătorile! Veniţi la biserică! Respectaţi duminicile şi celelalte sărbători rânduite de Biserică! Respectaţi posturile şi celelalte rânduieli pe care le-a dat Dumnezeu! Faceţi cât mai multă milostenie! Daţi milostenie în fiecare zi din puţinul pe care îl aveţi! Din ceea ce v-a dat Dumnezeu. Că tot ceea ce avem este darul lui Dumnezeu. Şi dacă noi întoarcem ceva către Dumnezeu, sau dăm aproapelui nostru, dăm din ceea ce El ne-a dat o mică părticică.
Dumnezeu, care a creat lumea nu are nevoie şi nu duce lipsă de nimic. De aceea a spus: „Întru cât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40). Întrucât aţi făcut aproapelui vostru un bine, Mie mi-aţi făcut. Aţi hrăni pe cel flămând, aţi îmbrăcat pe cel gol, l-aţi îngrijit pe cel bolnav, l-aţi cercetat pe cel prigonit? Întrucât aţi făcut unora ca acestora, Mie Mi-aţi făcut.
Iubiţi credincioşi, nu ştim câte sunt zilele omului. De aceea este bine totdeauna să facem fapte bune în fiecare zi, căci aceasta este averea, aceasta este bogăţia cu care plecăm de aici dincolo. Nu cu lucrurile materiale, ci doar cu faptele cele bune.
Să ne rugăm aşadar bunului Dumnezeu, ca să ne dăruiască putere, să ne dăruiască înţelepciune, luminarea minţii, vremuri liniştite, vremuri cu pace, ca să lucrăm faptele cele bune şi aşa să ne învrednicim şi noi, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor, de viaţa cea veşnică. Amin.
