În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi!
Se cuvine să vedem, în câteva cuvinte, care este învăţătura cu care rămânem după ce am ascultat la Sfânta Liturgie, pericopa în care ni se relatează una din multele minuni pe care le-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos şi anume Învierea fiului văduvei din Nain.
Sigur, auzim în fiecare duminică tâlcuiri la periscopele evanghelice. În fiecare duminică auzim cuvânt de învăţătură. Însă rolul acestui cuvânt, nu este neapărat să aducă ceva nou, ci în primul rând este acela de a ne ajuta să putem reţine mai bine învăţătura Mântuitorului, să o facem să pătrundă în sufletele noastre şi în inimile noastre, şi aşa să o putem pune în aplicare.
Aşadar, scopul acestor învăţături este acela de a ne ajuta să punem în practică învăţătura pe care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos.
Tema de astăzi este despre minuni. Minunea şi minunile pe care le-a făcut Domnul nostru Iisus Hristos.
Sigur după cum ştiţi, Mântuitorul a făcut o mulţime multă de minuni. A făcut minuni asupra oamenilor, a făcut minuni asupra creaţiei şi a făcut minuni asupra Sa. Şi Sfinţii Apostoli şi toţi urmaşii au făcut minuni de-a lungul timpului până în zilele noastre.
V-aţi întrebat vreo dată care este rolul acestor minuni? De ce Dumnezeu rânduieşte să se facă minuni? De ce uneori în decursul timpului au fost făcute mai multe minuni şi în alte timpuri mai puţine minuni? Oare puterea harului lui Dumnezeu a slăbit? Care să fie rostul acestor diferenţe?
În primul rând trebuie să ştim că minunile sunt făcute mai mult pentru cei necredincioşi decât pentru cei credincioşi. Dacă credem cu adevărat în Dumnezeu şi dacă credem în cuvântul Lui, nu avem nevoie de minuni. Sigur că de multe ori, ceea ce se întâmplă cu noi sau se întâmplă cu cei din jurul nostru pot fi fapte minunate, ieşite din comun. Şi atunci spunem că avem de a face cu o minune. Spunem că Dumnezeu a făcut o minune. Ori de câte ori avem de a face cu asemenea fapte minunate, ieşite din comun, spunem că avem de a face cu o minune.
Dar să vedem care sunt criteriile adevăratelor minuni?
Pentru că fapte minunate şi fapte ieşite din comun, fapte extraordinare sunt multe. Dar nu toate aceste fapte extraordinare sunt şi minuni, în sensul strict al cuvântului, în sens duhovnicesc. Criteriile principale după care recunoaştem o minune autentică, în sensul acesta strict duhovnicesc sunt următoarele:
- În primul rând este săvârşită prin lucrarea harului lui Dumnezeu.
- Este săvârşită de o persoană plină de credinţă şi purtătoare a harului lui Dumnezeu. Adică o persoană dreptcredincioasă.
- Şi în al treilea rând, minunile au un scop moral, scopul de a ne schimba viaţa, de a ne a apropia mai mult de Dumnezeu.
Totdeauna să avem în vedere aceste aspecte, şi anume, că este săvârşită prin harul lui Dumnezeu, de persoane duhovniceşti, ca purtătoare ale harul lui Dumnezeu, şi de asemenea are ca scop creşterea noastră duhovnicească.
Mai important decât minunea, este viaţa noastră şi vieţuirea noastră duhovnicească. Să nu căutăm să aflăm minuni! Să nu căutăm ca în viaţa nostră să se petreacă neapărat minuni! Ci, cel mai important lucru este acela de a trăi după cuvântul Mântuitorului. Cel mai important lucru este să lucrăm în viaţa noastră faptele cele bune, aşa cum ne-a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos. Că ce folos, zice sfântul Apostol Pavel, ce folos să vorbim în toate limbile pământului? Ce folos să avem credinţă încât să putem muta şi munţi? Ce folos să facem minuni dacă dragoste nu avem?[1]
Şi aş lega acest cuvânt de un alt cuvânt pe care l-a rostit Evanghelistul, l-am auzit astăzi citit în Sfânta Evanghelie. Şi zice acolo, că Mântuitorul atunci când s-a apropiat să intre în oraşul Nain, a văzut că din oraş iese mulţime multă de lume, ce însoţea un mort. Şi zice că I s-a făcut milă când a văzut pe mama acelui tânăr. Şi aşa s-a apropiat, zice cuvântul Evangheliei, de patul pe care era aşezat tânărul acela mort, şi l-a apucat de mână şi i-a zis: „Tinere! Ţie Îţi zic! Scoală-te!” (Luca 7, 14).
A făcut acestă minune din milă. Toate minunile Mântuitorului sunt făcute din milă şi iubire faţă de oameni. Ştim foarte bine, că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat din iubire de oameni.
Aşadar, iubiţi credincioşi, să reţinem, în primul rând care sunt criteriile după care putem recunoaşte o minune, şi apoi faptul că este mai important să punem lucrare şi să practicăm în viaţa noastră faptele cele bune, decât să fim făcători de minuni sau să alergăm doar acolo unde sunt minuni. Cel mai important lucru este schimbarea viaţii. Şi arătăm acestă schimbare în viaţa noastră prin iubire faţă de aproapele nostru, prin milă şi prin toate celelalte faptele prin care arăta iubirea noastră faţă de aproapele. Căci aşa ne învaţă Mântuitorul, să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din tot cugetul nostru şi din toată virtutea noastră, din toată inima noastră, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine.[2]
Aşadar, să-l iubim pe aproapele ca pe noi! Dar ţine-ţi minte iarăşi un lucru foarte important, peste care de multe ori trecem cu vederea foarte uşor! Să-l iubim pe aproapele cum ne iubim pe noi! Dar dacă pe noi nu ne iubim? Cum vom putea iubi pe aproapele? Este foarte important, să învăţăm să ne iubim şi pe noi! Să ne preţuim şi pe noi!
Cum spuneam de multe ori, dacă vrem să avem pace în sufletul nostru, dacă vrem să avem linişte în sufletul nostru, atunci să iertăm pe toţi oamenii, şi să ne iertăm şi pe noi înşine! Ştiţi bine că de multe ori se întâmplă că nu ne putem ierta pe noi. Îi iertăm pe alţii, sau încercăm să-i iertăm pe alţii, dar când vine vorba să ne iertăm pe noi, nu ne putem ierta. Nu ne putem ierta faptele pe care le-am făcut. Dar dacă mergem la duhovnic şi mergem înaintea lui Dumnezeu şi cerem iertare şi Dumnezeu ne iartă, noi de ce să nu iertăm?
Indiferent ce am fi făcut, indiferent de câte ori am căzut, tot de atâtea ori să ne ridicăm! Să pornim din nou pe calea cea dreaptă care merge către viaţa cea veşnică şi către Împărăţia lui Dumnezeu.
Să reţinem aceste lucruri! Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine! Şi să reţinem cât de importantă este iubirea, şi iubirea faţă de noi! Că dacă nu te iubeşti pe tine, nu poţi să iubeşti pe nimeni! Atunci când nu se iubeşte pe sine omul ajunge să cadă în deznădeje, în descurajare şi în necredinţă.
Avem nevoie de rugăciuni. Să ne rugăm aşadar, iubiţi credincioşi, Domnului nosru Iisus Hristos, ca pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale sfântului Apostol Iacov a lui Alfeu şi ale celorlalţi sfinţi pe care i-am pomenit astăzi, să ne binecuvinteze şi să ne lumineze mintea şi să ne învrednicească şi pe noi împărăţiei Sale, în veci. Amin.
