În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi! Am ascultat astăzi citindu-se la Sfânta Liturghie, pericopa evanghelică despre pescuirea minunată.
Să vedem în câteva cuvinte, care este învăţătura cu care putem rămâne şi o putem păstra în inimile noastre în fiecare zi.
Am văzut că, pe când Mântuitorul, era pe malul lacului Ghenizaret, mulţimea îl îmbulzea, căutând să-L asculte. Să ne închipuim, să vedem cu ochii minţii scena aceasta.
Iisus pe malul mării, iar mulţimea îl îmbulzea ca să-L asculte. Era dimineaţă. Era în cursul dimineţii. Şi cu cât veneau mai mulţi oameni, cu atâta îl îmbulzeau mai mult. Atunci Mântuitorul, s-a suit într-una din cele două corăbii care erau acolo la malul mării, după cum spune cuvântul Evangheliei. S-a suit în corabia lui Petru.
Pescarii se osteniseră toată noaptea să prindă peşte, dar n-au găsit nimic, n-au prins nimic. Iar acum erau spălându-şi mrejele. Cu siguranţă că ascultau şi ei cu atenţie cuvântul Mântuitorului. Erau şi ei impresionaţi şi uimiţi de cuvântul şi învăţătura Lui. Şi după ce a terminat Cuvântul, spune cuvântul Evangheliei, Mântuitorul s-a adresat lui Petru şi I-a spus: „Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi” (Luca 5, 4). Şi Petru ce i-a spus? „Învăţătorule toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele”. Şi după cum am văzut a aruncat mreljele şi au prins mulţime multă de peşti.
Să vedem, care sunt momentele principale ale acestui eveniment?
Mântuitorul predică, iar mulţimile ascultă. Ascultau şi ucenicii. Ascultau şi Petru. Asculta şi Ioan, şi Iacov. Toţi ascultau. Deşi se ocupau şi cu spălatul mrejelor.
Când Mântuitorul i-a spus lui Petru mână la adânc, acesta a rămas oarecum surprins şi mirat de această poruncă. El era pescar de meserie. Îşi cunoştea foarte bine meseria. Ştia când se prinde cel mai bine peşte. Se ostenise toată noaptea şi acum în miezul zilei erau puţine şanse să poată prinde peşte. S-a mirat de cuvântul Mântuitorului. Dar pentru că l-a pătruns învăţătura Sa, a lăsat de-o parte cunoştinţele profesiunii sale şi a ascultat de cuvântul Mântuitorului. Şi a zis: „Doamne pentru cuvântul Tău, aşa voi face.”
A aruncat mreaja, şi în ea s-au prins mulţime multă de peşti, încât abia mai puteau să o tragă. Şi au chemat şi pe prietenii lor, care erau în cealaltă corabie ca să vină să-i ajute. Şi atât de mult peşte era, încât aproape corăbiile se scufundau.
Petru a rămas plin de uimire. A înţeles minunea. Ştia că are de a face cu o minune. Poate ceilalţi oameni nu-şi dădeau seama de evenimentul care se petrecuse, dar el ca pescar, ştia că aceea este o minune. Şi ce spune Petru: „Doamne ieşi de la mine că sunt om păcătos!” Iar Mântuitorul îi spune: „Nu te teme, Petre, pentru că de astăzi te voi face pescar de oameni!”
Să fim atenţi la fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi! Pentru că fiecare cuvânt este plin de înţeles, plin de folos duhovnicesc. Erau oameni simpli, dar îşi cunoşteau foarte bine meseria. Erau profesionişti în meseria lor.
Mântuitorul de fiecare dată când predica cu cuvântul, însoţea cuvântarea Sa şi cu multe minuni. Făcea vindecări. Vindeca oamenii, sau, după cum ştim, atunci când mulţimea era flămândă, a înmulţit pâinile. Iar acum pentru pescari a făcut această minune a pescuirii minunate.
De ce credeţi că a făcut această minune? Pentru că avea să-i cheme la o misiune mare. Dacă le-ar fi spus poate direct: „veniţi după mine că vreau să vă fac propovăduitorii cuvântului Meu, ai Evangheliei”, poate n-ar fi crezut. S-ar fi îndoit de puterile lor. Cine suntem noi ca să propovăduim cu cuvântul? Nu ştim carte. Nu cunoaştem atât de bine legea. Legea scrisă. Cuvântul scris. Cum putem noi să propovăduim în lume?
Dar Mântuitorul i-a ales pe pescari, pentru că erau buni profesionişti. Ştiau cum să prindă peştii. Ştiau când şi cum, şi de aceea i-a ales pe ei făcând această minune. Ca să-i transforme în pescari de oameni. Adică să-i facă Apostoli şi propovăduitori ai Evangheliei în întreaga lume.
Dumnezeu niciodată nu se bazează pe înţelepciunea omenească. A ales pe cei mai simpli oameni pentru a ne arăta, că propovăduirea Evangheliei nu stă în cuvântul meşteşugit, în înţelepciunea aceasta omenească şi nici în cuvântul frumos. Ci stă în puterea şi harul lui Dumnezeu. Aşa cum prin harul lui Dumnezeu, s-a prins acea mulţime de peşte, tot aşa harul era cel care avea să lucreze în viaţa sfinţilor Apostoli pentru a propovădui cuvântul Evangheliei până la capătul lumii, până la marginile lumii.
Iată iubiţi credincioşi, cum Mântuitorul i-a chemat pe sfinţii Apostoli, pe sfântul Petru şi pe ceilalţi Apostoli la propovăduire, făcând această mare minune. O minune pe care ei o înţelegeau. O minune care pentru ei avea mult sens. Această minume le-a întărit încrederea şi credinţa, că pot înţelege şi pot să-L urmeze pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Deşi pescari simpli, ei au stat trei ani alături de Mântuitorul. Au făcut mai mult decât o şcoală, mai mult decât o facultate, sau de cât un doctorat. Au stat alături de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. De la El au învăţat Cuvântul Evangheliei. De la El au învăţat Cuvântul vieţii veşnice şi prin El au primit harul Duhului Sfânt, care i-a călăuzi şi i-a purtat şi i-a păzit spre a propovădui Evanghelia până la marginile lumi.
Dar ce înţelegem noi? Cu ce rămânem noi din aceste fapte care s-au relatat?
În primul rând rămânem cu puterea credinţei şi a ascultării.
Să nu uităm niciodată cât de mare este puterea credinţei şi puterea ascultării!
Atunci când Petru i-a spus Mântuitorului: „Doamne după cuvântul Tăi voi arunca mreaja”, a făcut ascultare. A arătat cât de importantă este ascultarea. Să treci peste toate cunoştinţele tale, să treci peste toate ideile tale, să treci peste toate ideile preconcepute şi să faci ascultare de Dumnezeu.
Mântuitorul ne cheamă pe fiecare dintre noi să facem ascultare de poruncile Lui. Chiar dacă uneori ni se par grele. Chiar dacă uneori ni se par de neînţeles. Chiar dacă uneori ni se par nepotrivite pentru vremurile de astăzi, totuşi El ne cheamă la ascultare. Şi chiar dacă nu înţelegem cu mintea noastră aceste porunci, să facem bine şi să le împlinim. Pentru că dacă le vom împlini, vom vedea în viaţa noastră şi lucrarea harului Duhului Sfânt. La aceasta ne cheamă Mântuitorul să împlinim poruncile Lui.
Şi ce spune El: „Luaţi jugul meu căci este bun şi povara Mea este uşoară!” [1]
Nu este greu să împlinim poruncile Mântuitorului. Mântuitorul nu ne-a dat nici o poruncă care să fie imposibil de împlinit. Ci ne-a dat porunci pe care le putem împlini.
Şi cum spuneam altădată, poruncile sunt ca nişte jaloane. Poruncile nu sunt ca nişte limitări. Poruncile sunt jaloane care ne ajută să putem merge pe calea vieţii acesteia trecătoare, în aşa fel încât să ne ferim de greutăţi şi de suferinţă.
Ori de câte ori ne abatem de la legea lui Dumnezeu, ori de câte ori ne abatem de la poruncile Mântuitorului, urmează suferinţa şi osteneala. Mântuitorul ne-a învăţat ce trebuie să facem, cum trebuie să trăim ca să ne fie bine în această viaţă şi să putem dobândi viaţa veşnică.
Dacă împlinim cuvântul Mântuitorului, vom vedea cât de mult ni se uşurează viaţa noastră. Vom avea şi mult mai multă pacea şi mai multă linişte.
Chiar dacă ni se pare greu uneori să iertăm, chiar dacă ni se pare greu să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc, chiar dacă ni se pare greu să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă, noi totuşi să facem ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul, şi aşa vom găsi pace în suflet nostru. Şi aşa vom atrage pacea în sufletul nostru.
Mântuitorul ne învaţă, de asemeanea, cum să ne rugăm în rugăciunea „Tatăl nostru”. Şi ştiţi care este cel mai important lucru? După ce facem mărturisirea că Dumnezeu este Tatăl ceresc, după ce-I cerem să ne hrănească cu pâinea cea de toate zilele, cea dătătoare de viaţă, îi cerem să ne ierte şi păcatele. Să ne ierte greşealele şi arătăm şi cum: aşa cum noi iertăm greşelile greşiţilor noştri, aşa Doamne iartă-ne şi Tu greşelile.
Iată, cum leagă Mântuitorul iertarea păcatelor noastre, iertarea greşelilor noastre de felul cum şi noi iertăm greşelile aproapelui nostru.
Dumnezeu nu are nevoie de nimic. De la El avem toate. Şi spunem în rugăciunile noastre dar din dar. Că lui Dumnezeu îi aducem ce El ne-a dat în dar. Şi din darul Lui întoarcem o mică parte la Dumnezeu.
Dar El nu are nevoie de nimic. De aceea a spus, că cine face acestora mai mici, mie mi-a făcut. Şi cine ajută pe aproapele, Mă ajută pe Mine. Cine hrăneşte pe aproapele, îl hrăneşte pe Hristos. Cine adapă pe cel însetat, adapă pe Hristos. Cine îngrijeşte şi ocroteşte pe cel bolnav şi străin, acela Îl primeşte şi Îl îngrijeşte pe Hristos.
Mântuitorul, aşadar, ne cheamă pe fiecare dintre noi să avem grijă de aproapele nostru.
Aşa cum noi vrem să fim slujiţi, aşa cum vrem noi să fim îngrijiţi, apreciaţi, ajutaţi tot aşa şi noi să ne străduim. După măsura puterilor noastre să-i ajutăm şi pe cei din jur.
Nu ne cere Dumnezeu niciodată mai mult decât putem. Dar fiecare din puţinul pe care îl avem, să-l dăruim aproapelui nostru care este în nevoie şi poate nu are şi nu se bucură atât de mult cât ne bucurăm noi.
Să nu spunem niciodată că suntem prea săraci!
Unii ne tot plâng şi spun că noi românii suntem cei mai săraci, iar alţi intelectuali, - de şi au mulţă carte - , trag concluzia că suntem săraci pentru că suntem ortodocşi. Aşa cred ei! Sigur că diavolul ne spune acelaşi lucru prin gura oamenilor. De ce sunteţi voi prigoniţi? De ce sunteţi voi săraci? Pentru că sunteţi credincioşi, credeţi în Dumnezeu, vă duceţi la biserică, iertaţi pe cei care vă fac rău. Dar nu spune că de fapt el îi pune pe oameni să ne batjocorească, să ne prigonească, să ne facă rău, să ne fure. Dar diavolul caută să ne ridice pe unii împotriva altora. Să ne facă să ne urâm unii pe alţii. Dacă suntem însă înţelepţi, pricepem că de fapt în spatele tuturor acestor lucruri rele, neplăcute, stă lucrarea vrăjmaşului.
De aceea iubiţi credincioşi! Să nu ne supărăm niciodată pe cei care ne fac rău. Oricât de mare rău ne-ar face cineva să ne dăm seama şi să înţelegem, că în spatele acestor lucrări, stă diavolul care caută să bage dezbinare între noi, între colegi, între prieteni, rude sau fraţi.
Ştiţi foarte bine cât de multă tulburare şi cât de multă zâzanie este în lumea aceasta. Şi între fraţi, şi între părinţi şi copii. Şi între cunoscuţi, şi între rudenii şi între colegi. Toate vin de la vrăjmaşul cel nevăzut, diavolul. Să nu dăm niciodată prilej de sminteală! Niciodată să nu căutăm să răspundem acestor provocări pe care diavolul ni le face în mod nevăzut, sau prin oameni. Ci aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: să binecuvântăm pe cei care ne blestemă, să facem bine celor ce ne fac rău şi să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc.[2]
Iată iubiţi credincioşi la ceea ce ne cheamă Mântuitorul! Iată ascultarea pe care El o cere de la noi!
Ne cere să facem ascultare ca să ne fie bine nouă. Nu ne-a învăţat nimic care să ne fie împotrtivă, sau care să ne fie de vreun rău folos. Ci ne-a învăţat tot ceea ce este bun pentru viaţa noastră pe acest pământ şi pentru dobândirea vieţii veşnice.
Să avem credinţă, aşa cum au avut Sfinţii Apostoli şi cum a avut Sfântul Petru. Să avem credinţă, să mărturisim pe Dumnezeu în fiecare ceas şi în fiecare zi a vieţii noastre până la sfârşitul vieţii. Şi indiferent ce s-ar întâmpla în lumea aceasta, noi să nu-L părăsim niciodată pe Dumnezeu. Sunt greutăţi. Sunt sminteli. Diavolul caută totdeauna să facă sminteală şi să facă în aşa fel încât să ne depărteze de Biserică. Dar noi, să nu ne depărtăm niciodată de la Dumnezeu. Să ne rugăm pentru aproapele nostru! Să ne rugăm pentru Biserică! Să ne rugăm pentru cler! Să ne rugăm pentru ierarhi! Să ne rugăm pentru conducătorii noştri, că aţi văzut că în biserică noi ne rugăm pentru conducători. De ce credeţi că ne rugăm pentru ei? Pentru că sunt numai buni credincioşi? Nu! Ne rugăm ca Dumnezeu să le dea mintea cea luminată şi să ne păzească şi să ne ocrotească. Că dacă nu ne rugăm pentru ei, pot să ne facă şi mai mult rău. Că intră vrăjmaşul în ei. Cum putem noi să-i apărăm pe aceşti conducători? Rugându-ne pentru ei ca Dumnezeu să-i păzească, să-i ocrotească ca să nu intre vrăjmaşul în ei. Că dacă intră vrăjmaşul în ei, nu fac altceva decât să ne prigonească. Şi ce ne rămâne nouă după aceea să facem? Să ne revoltăm? Să răspundem cu aceeaşi monedă? Nu la asta ne cheamă Mântuitorul, ci ne cheamă la răbdare şi la mărturisire.
Dacă nu ne rugăm pentru conducătorii noştri avem în faţă martiriu. Şi atunci să nu spunem: Doamne este grea cale pe care ne-ai dat-o! De ce oare suntem prigoniţi? Păi pentru că nu ne rugăm pentru aproapele nostru. Nu ne rugăm pentru conducătorii noştri. Nu ne rugăm pentru mai marii noştri. Nu ne rugăm pentru preoţii noştri. Că şi preoţii au destule ispite. Şi dacă nu sunt păziţi şi ocrotiţi, şi dacă nu ne rugăm toţi pentru ei şi dacă credincioşii nu se roagă pentru preoţi rămân şi ei singuri. Au harul, dar ca oameni sunt şi ei supuşi ispitelor, presiunilor de tot felul. De aceea este nevoie de multă rugăciune.
Să nu judecaţi niciodată! Să nu judecăm niciodată pe nimeni! Indiferent cât de mult ni s-ar părea nouă că cineva greşeşte sau ne-a nedreptăţi, să nu judecăm niciodată. Ci să iertăm pe toată lumea.
Cu aceste cuvinte închei, învăţaţi să iertaţi pe toţi! Învăţaţi să nu apună soarele peste mânia voastră cum spune Sfântul Apostol Pavel. Iertaţi pe toţi! Ieraţi-vă şi pe voi fiecare! Ieraţi-vă pe voi! Că de multe ori încercăm să iertăm pe alţii, dar nu ne iertăm pe noi. Să ne iertăm şi pe noi şi să iertăm şi pe ceilalţi!
Să ne rugăm pentru toţi, ca pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască, să ne miluiască şi să ne ferescă, să ne dăruiască viaţă veşnică. Amin.
