În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, am ascultat astăzi citundu-se la Sfânta Evanghelie în duminica aceasta, înainte de Înălţarea Sfintei Cruci pericopa evanghelică din Evanghelia după Ioan capitolul 3, versetele 13 şi 17, care conţin o parte din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim. Să vedem în câteva cuvinte care este învăţătura pe care o extragem din aceste cuvinte pe care le-am ascultat din Sfânta Evanghelie. Şi pentru ca să ne putem reaminti mai bine le voi citi din nou. Sunt doar cinci versete.
„Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce se încrede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.”
Care este învăţătura pe care o extragem din aceste cuvinte ale Sfintei Evangheliei? Ce înţelegem noi prin aceste cuvinte? „Că nimeni nu s-a suit la cer decât Cel Care s-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.”
Înainte de învierea Mântuitorului nici un om nu s-a suit la cer. Toţi de la Adam şi până la tâlharul de pe cruce, care a intrat primul în rai, toţi se duceau în adânc, în Şeol. Şi acolo aşteptau izbăvirea Mântuitorului. Pentru că omul nu putea primi prin forţele lui, prin faptele lui să se poată din nou curăţi şi izbăvi de păcat. De aceea spune Mântuitorul „că nimeni nu s-a suit la cer decât Cel care s-a coborât”, adică Fiul Omului – Fiul lui Dumnezeu, şi zice: „Care este în cer”. Ca să arate în felul acesta şi dumnezeirea Sa. Ca om era pe pământ cu trupul, dar ca Dumnezeu era şi în cer şi peste tot. Iată cât de important sunt aceste cuvinte ca să le înţelegem.
Ne aducem aminte, aşadar, că omul prin puterile lui proprii nu se poate mântui. Nu există mântuire în afară de Iisus Hristos. Nu este mântuire în afară de Biserică. Mântuitorul de multe ori a precizat acest lucru ca să-l putem înţelege. Şi a zis aşa: „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”[1]. Cine nu se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos – şi Sfânta Euharistie nu se găseşte decât în Biserică – nu poate să aibă viaţă în sine. Şi o să vedeţi de ce.
„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul omului”. După ieşirea din Egipt evreii au păcătuit înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a trimişi şerpi peste popor, şi cine era muşcat murea. Atunci Moise s-a rugat la Dumnezeu ca să ierte poporul cel cârtitor. Şi Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”[2]. Înălţarea şarpelui în pustie pe stâlp nu-i decât o prefigurare a înălţării Domnului nostru pe cruce, o prefigurare a răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce. Aşa cum omul cum privea la şarpele înălţat şi se izbăvea de moartea aceasta trupească, şarpele simbolizând pe diavol şi păcatul, tot aşa toţi care privesc la jertfa Mântuitorului de pe cruce şi la sfânta cruce se izbăvesc de moartea păcatului. Dumnezeu în multe feluri a prefigurat întreaga viaţă a Mântuitorului încă din Vechiul Testament şi prin profeţi. Şi zice mai departe: „Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Iată, aşadar, legătura dintre credinţă şi viaţa veşnică. Tot cel ce crede în Fiul Omului, tot cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, acela are viaţă veşnică. Dar vom vedea că nu este suficient numai să credem. Mai avem nevoie de harul lui Dumnezeu care vine aici în Biserică prin Sfintele Taine, şi prin rugăciuni şi mai avem nevoie şi de fapte bune. Sfântul Apostol Iacov spune aşa: „Credinţa fără faptă este moartă”[3]. E bine să credem. Şi diavolii cred. Şi diavolii ştiu mai bine decât noi şi sunt mai convinşi decât noi că Dumnezeu există, şi ştiu care este puterea lui Dumnezeu. Dar nu-i ajută cu nimic această credinţă ca să se izbăvească şi să se mântuiască pentru că nu au fapte bune. Nu vor să facă fapte bune.
Şi mai departe spune aşa: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Iată, vedem că se repetă aceste cuvinte. „Ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Mai înainte a spus: „Cel ce crede în Fiul Omului”, iar acum spune: „Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică”. Şi vedem aici că se vorbeşte despre aceeaşi Persoană. Fiul Omului, Domnul nostru Iisus Hristos – căci aşa se numea El înaintea ucenicilor şi înaintea oamenilor – este Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul Născut. Ne întrebăm, oare de ce Dumnezeu a pe Fiul Său în lume? Ne-o spune cuvântul Evangheliei, „Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut” L-a trimis în lume, ca lumea viaţă să aibă. Ca tot Cel ce crede în El viaţă veşnică să aibă. Nu exista un alt chip şi o altă cale prin care omenirea să fie mântuită. Dacă prin Adam a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa prin al doilea Adam, Domnul nostru Iisus Hristos a venit viaţa veşnică şi învierea.
Nici o religie, nici o idee religioasă, nici o credinţă religioasă nu-l poate mântui pe om în afara credinţei în Iisus Hristos. Există astăzi tot felul de idei, tot felul de concepţii. Că toate religiile sunt la fel. Că toate religiile sunt bune. Că de fapt ne închinăm toţi la acelaşi Dumnezeu. Este doar o părere omenească. Mântuitorul în alt loc spune aşa: „Cine care nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis”[4]. Cine nu cinsteşte pe Iisus Hristos, nu cinsteşte nici pe Dumnezeu Tatăl. Cine nu vrea să vină la Hristos, acela stă departe de Dumnezeu Cel unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Dacă ar fi existat o altă cale de mântuire, n-ar fi trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze, să pătimească, să fie răstignit şi să moară, apoi să învieze şi să se înalţe la cer. N-ar fi fost nevoie. Dar pentru că nu era altă cale, Dumnezeu din marea Sa iubire pentru omenirea pe care a creat-o, pentru lumea aceasta pe care a creat-o, pe însuşi Fiul Său L-a trimis tocmai ca să refacă firea noastră umană căzută.
În Adam firea noastră a fost slăbită, a căzut, s-a denaturat, şi pentru a o putea restaura era nevoie de ceva care să vină din exterior, ceva divin, pur. Omul singur din exterior nu putea să refacă această stare. Şi o să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi de ce oamenii nu se puteau, sufletele nu se puteau înălţa la cer, chiar dacă erau sufletele drepţilor, şi ale proorocilor din Vechiul Testament. Pentru că omul prin sine ori cât de multe fapte bune ar face nu se poate mântui singuri. Şi vă dau un exemplu. Cei care aveţi maşini o să înţelegeţi mai uşor. Aţi văzut că sunt pâlnii care au sită ca să filtreze carburantul de impurităţi şi de apă. Aţi văzut că dacă cumva există apă, apa rămâne acolo deasupra sitei. Benzina se duce mai departe în rezervor şi apa rămâne deasupra. V-aţi întrebat de ce? De ce benzina trece prin filtru, prin sită, iar apa nu? Că doar amândouă sunt lichide. Există o caracteristică a acestor lichide care face deosebire între unele şi altele. Se numeşte tensiune superficială. Benzina poate să treacă prin acele găuri mici, iar apa nu poate să treacă, pentru că are o altă tensiune superficială. Tot aşa este şi cu sufletul omului. Noi nu ne putem ridica la cer dacă suntem legaţi de pământ prin patimi, dacă nu ne-am curăţit sufletul de toate legăturile care ne ţin legaţi de lucrurile pământeşti, de tot ceea ce numim noi patimi, adică ceva care ne ţine legaţi de lucrurile pământeşti oricare ar fi ele. Nu ne putem ridica la cer. În Vechiul Testament, drepţii nu se puteau ridica la cer singuri prin forţele proprii, pentru că firea lor nu era restaurată, nu era transformată, nu era refăcută. Şi acest lucru s-a întâmplat prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar firea noastră se reface aici în Biserică prin împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, cu Trupul şi Sângele Domnului şi bineînţeles prin împărtăşirea de toate celelalte Sfinte Taine începând cu Sfântul Botez. Firea noastră se transformă. Toate sunt importante. Dar gândiţi-vă cât de mare este Taina Spovedaniei care ne curăţeşte de păcatele făcute după ce am fost botezaţi. Şi ne reface Taina Sfântului Botez, reface starea sufletească, o curăţeşte. Dacă nu ar exista Taina Sfintei Spovedaniei noi nu ne-am putea curăţi de toate aceste legături care ne ţin permanent strânşi de pământ. N-am putea urca la cer. Dar când ne spovedim, prin harul lui Dumnezeu, acest har dat special preoţilor, aici în Biserică, noi ne dezlegăm de toate legăturile care ne ţin atraşi de pământ.
Iată, iubiţi credincioşi, cât de important este să înţelegem aceste lucruri, să le reţinem şi să le transmitem mai departe. Şi să nu primim tot felul de idei sincretiste şi tot felul de idei filosofice, cum că toate religiile sunt bune. Pentru că ne înşelăm.
Şi ultimul verset este acesta: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”.
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, aşa cum am văzut ca să refacă starea noastră sufletească, ca să restaureze firea umană. Prin Fiul lui Dumnezeu s-a restaurat firea umană. Dar noi ne împărtăşim de această restaurare, care s-a întâmplat în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin împărtăşirea, cum spuneam cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. În felul acesta noi ne refacem. Acesta este cel mai mare medicament sufletesc pe care Dumnezeu ni l-a lăsat. Vedeţi? Mântuirea nu este ceva juridic. Dumnezeu nu a dat un decret aşa şi să zică: pentru că Fiul Meu a suferit, de acum toată lumea să fie mântuită şi izbăvită. Aşa cum te duci la medic, medicul nu scrie pe reţetă acolo că de mâine eşti sănătos şi gata nu mai eşti bolnav. Îţi dă un medicament. Îţi prescrie o dietă şi aşa te faci sănătos. Tot aşa Hristos a murit şi ne-a dat medicamentele duhovniceşti. În primul rând Sfânta Euharistie şi toate celelalte medicamente duhovniceşti pe care le avem în Biserică ca să le luăm, să ne refacem starea sufletească, să ne refacem această fire căzută şi astfel să împlinim poruncile Lui ca să ne mântuim şi să dobândim viaţa veşnică. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu a venit prima dată în lume ca să se mântuiască prin El lumea. A doua oară când va veni, la a doua venire, va veni ca să judece lumea. La început a venit în chip smerit. S-a culcat în iesle ca cel mai sărac dintre oameni, iar la a doua venire va veni ca împărat al cerului şi al pământului înconjurat de sfinţii îngeri, va veni ca să judece lumea şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale.
El este dreptul judecător pentru că El este Cel care este şi iubire, dar este şi dreptate. Dar ne întrebăm acum, în încheiere: ce avem noi de făcut? Aceasta este partea teoretică. Dar ce avem noi de făcut începând de astăzi, din acest moment? Să împlinim poruncile Sale. Să credem drept în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi să împlinim poruncile pe care El ni le-a dat, învăţăturile pe care El ni le-a dat. Ce spune Mântuitorul? „De mă iubeşte cineva pe Mine, păzeşte poruncile Mele.”[5] Îl iubim pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, păzind poruncile Lui. Asta avem de făcut. Să credem drept şi să păzim poruncile pe care El ni le-a lăsat. Şi nu sunt grele. Spuneam de multe ori că dacă citim cu multă atenţie Noul Testament, înţelegem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele. El spune aşa: „Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”[6]. Nouă ni se pare greu să trăim creştineşte pentru că suntem legaţi de pământ. Am vrea să le facem pe toate. Să fim şi cu Dumnezeu, să fim şi cu lumea. Să săturăm trupul cu de toate, să-i facem pe plac trupului cu cele materiale, dar în acelaşi timp să câştigăm şi viaţa veşnică. Şi aceste două lucruri se cam bat cap în cap. De aceea trebuie să fim cu multă luare aminte şi să înţelegem de ce ne este greu uneori, sau ni se pare greu să împlinim viaţa creştineşte, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul.
Ce avem de făcut? O să repet în câteva cuvinte. Ca să vedeţi că nu este greu nici de înţeles şi nici de făcut.
Zice Mântuitorul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”[7]. „Iertaţi ca să fiţi iertaţi”[8]. Iertaţi aproapelui vostru greşelile şi Dumnezeu vi le va ierta pe ale voastre. Că aşa ne rugăm în „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”[9]. Asta avem de făcut. Vrem ca Dumnezeu să ne ierte? Să iertăm şi noi pe ceilalţi din jurul nostru! Când iertăm nu facem un favor celuilalt. Când iertăm ne facem nouă favor. Nouă ne facem bine. Să nu credem că dacă ierţi pe cineva care ţi-a făcut rău înseamnă că accepţi răul sau accepţi faptele care ţi le-a făcut. Nu. Sunt două lucruri distincte. Nu sunt de acord cu ceea ce faci, nu sunt de acord cu ceea ce mi-ai făcut, dar totuşi te iert. Pentru că dacă te iert pe tine scăp eu de grijă. Restul e treaba ta dacă ai să fii mulţumit, sau nu ai să fii mulţumit. Dacă ai să ai sufletul împăcat, sau neîmpăcat. Important este ca noi să avem sufletul împăcat. Şi ne putem împăca sufletul doar iertând pe cei care ne greşesc, că doar nu ce să ierţi pe cel care nu-ţi greşeşte.
O altă poruncă la fel de importantă. „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi asemenea”[10]. Este atât de simplu că înţeleg şi copii. Ce ţie vrei să-ţi facă altul, fă şi tu. Acesta să-ţi fie criteriu după care trebuie să acţionezi. Şi invers spus, cum zice proverbul, „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.” Dacă ţinem minte acest lucru împlinim toată Scriptura. „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu asemenea. Ce ţie nu-ţi place să facă altul, nici tu să nu faci. Şi aşa împlinim toată Scriptura.
În alt loc zice Mântuitorul, tot atât de simplu: „Cu ce măsură veţi măsura cu aceea vi se măsura”[11]. E atât de simplu. Măsori cu zgârcenie? Cu zgârcenie ţi se va da, ţi se va măsura. Cu zgârcenie dai? Cu zgârcenie vei primi. Dacă semeni cu zgârcenie, cu zgârcenie vei secera. Cu ce măsură vei măsura cu aceea ţi se va măsura. Sunt lucruri pe care Dumnezeu le-a lăsat în lumea aceasta. Legi simple. Reguli simple pe care nu le putem ignora. Că dacă le ignorăm noi suferim. Să nu dăm niciodată vina pe Dumnezeu, sau pe oameni. Nu oamenii sunt vinovaţi dar nici Dumnezeu. Noi suntem vinovaţi că nu respectăm ceea ce El ne-a învăţat. Şi iată de ce! „Mai fericit este a dat decât a lua”[12]. Şi acest lucru pare greu de înţeles până când îl pui în practică. Când începi să pui în practică ai să vezi că e mai frumos şi mai fericit şi mai bine te simţi când dai decât când ei. Pentru că de fiecare dată când noi dăm, nu facem altceva decât să semănăm. Şi după principiul, „cu ce măsură măsori cu aceea ţi se măsoară” şi ce dai aceea primeşti înapoi înmulţit, e normal ca cu cât dai mai mult cu atâta să primeşti mai mult. Că Dumnezeu îţi dă. Cu cât noi suntem mai darnici cu atâta Dumnezeu ne dă. Să ne folosim de ceea ce avem nevoie, iar ceea ce este în plus să ştim că este pentru cei din jurul nostru. Dumnezeu ne-a pus ca nişte chivernisitori ca să putem dărui ceea ce am primit în plus celor care au nevoie. Asta vrea Dumnezeu de la noi. Să nu oprim lucrurile numai pentru noi şi să zicem că sunt ale noastre. Dar cine ţi-a dat putere? Dar cine ţi-a dat înţelepciune? Cine ţi-a dat oportunităţi? Cine? Dumnezeu. Dumnezeu trimite oameni ca să-ţi aducă. Dar îţi trimite ca să dai mai departe. El îţi dă sănătate. El îţi dă putere.
Şi închei prin aceste cuvinte: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”[13].
Iată iubiţi credincioşi, cât de multe lucruri frumoase putem înţelege din aceste cinci versete pe care le-am ascultat astăzi la Sfânta Evanghelie. Căci ele ne sunt adresate şi nouă. Nu numai celor care l-au ascultat pe Mântuitorul acum 2000 de ani. Şi nouă ne sunt adresate.
Să ne rugăm, aşadar, Bunului Dumnezeu ca să ne dea putere, să ne dea înţelepciune, să ne dea povăţuitori buni care să ne călăuzească pe calea cea dreaptă ca şi noi să ne învrednicim de viaţa cea veşnică în veci. Amin.
